Al patrulea episod din seria documentară „Români care au schimbat lumea”, difuzat la #TVR1 , în care Marian Voicu ne-a spus povestea lui Henri Coandă, românul care a uimit lumea cu invențiile sale.
Mă întorc cu nostalgie în timpul ce pâlpâie sub
cămaşă. Mă îmbrac cu dor şi aduceri aminte. Doamne !!! Câte veşnicii au trecut,
toate cât o secundă enormă. Eram în anul 1976. Îmi plângeam de milă într-un
colţ al camerei, o cameră mică, sărăcăcioasă, camera în care visului îi
crescuseră aripi, devenind neîncăpătoare. În celălalt colţ, mama plângea
neputinţa. Deodată, tresar! Mama mă priveşte apoi îşi îndreaptă privirile către
uşă. În uşa roasă de vremuri, bunicul ne privea, zâmbind.
- Gata. Am făcut rost de
bani. Poţi pleca să-ţi dai examenul la liceu. Alte lacrimi, cu altfel de gust,
dănţuiau pe obrajii noştri. Bunicul, am aflat mult mai târziu, aflând de
dorinţa mea de a merge să-mi continui studiile şi că nu aveam bani nici să
ajung la oraş, a muncit câteva zile în pădure, tăind haraci, pe care îi dusese
în târg şi îi vânduse. Astfel, cu o sută de lei în buzunar, încrezător nevoie
mare, mă urc în autobuzul ce mă ducea la oraş. Singur. Singur într-un oraş
despre care auzeam zilnic, dar pe care nu-l văzusem niciodată, Râmnicu Sărat.
Încep imediat să caut şcoala domnească, aşa citisem eu în ,,Budulea Taichii’’
de Ion Slavici şi asta îmi doream. Eram influenţat de cărţile citite, dar cum
nu găsesc şcoala domnească, dezamăgit mă urc în primul tren care mergea
întâmplător spre Buzău. Vedeam pentru prima dată un tren. În Buzău, soarele
strălucea altfel, case peste case care îmi furau din lumină. Cu uimirea în
sufletul cât un purice încep să caut şcoala domnească. O şcoală, două şcoli,
trei şcoli etc. Nici o şcoală nu semăna cu ,,şcoala domnească’’ din imaginaţia
mea. Obosit, derutat, ajung în faţa Liceului industrial nr.6 CFR.
Revelaţie. Deodată îmi zic, da, iată şcoala domnească. O bucurie imensă îmi
inundă toată fiinţa. Mă îndrept cu sfială către secretariat. Un domn masiv,
impunător, mă întâmpină cu o blândeţe specială.
- Ia spune, ai venit să
te înscrii la Liceu?!
- Da, răspund eu gâtuit
de emoţie şi cu privirea în pământ.
- Ai actele necesare? Le
aveam. Îi întind hârtiile fără să scot un cuvânt. Voiam să-l întreb dacă asta-i
şcoala domnească. Eu aşa simţeam. Dar cred că aveam nevoie de o confirmare. Mă
priveşte curios.
- Peste două zile este
examenul, ai unde să stai?!
- Nu, răspund eu
îngrozit. Nici bani suficienţi nu mai aveam. La aspectul acesta nu mă gândisem.
Oftez!
- Dacă vrei, poţi sta la
cămin!
- Sigur, sigur, mă
precipit eu, sesizând marea salvare. Îmi socotisem prost banii. Cumpărasem
cărţi. Ce mai aveam îmi ajungeau doar să mă întorc acasă.
- Cât trebuie să
plătesc?! Întreb cu jumătate de gură. Domnul ZELEȘ, căci despre dumnealui este
vorba, îmi zâmbeşte complice.
- Lasă, lasă, trebuie să
iei mai întâi examenul. Plăteşti la toamnă. Evident că nu am plătit niciodată.
Nimeni, niciodată nu mi-a cerut nimic. Văzându-l aşa de natural, de prietenos,
nu mă las şi întreb:
- Asta-i şcoala
domnească?!!! Se uită la mine uimit, apoi izbucneşte în râs, un râs sănătos,
molipsitor.
- Daaaa, desigur!!! Şi
mă dă în primire domnului pedagog Bafgeagevici Georgică.
- Aveţi grijă de copilul
ăsta. Pleacă râzând.
Fac cunoştinţă cu
internatul. Mă acomodez imediat. Eram în al nouălea cer. Iscoditor, îmi
plimb umbra prin toate încăperile. Cele trei etaje ale internatului rămân fără
secrete. Şcoala la fel. M-am aşezat în fiecare bancă. Eram mândru. Sala de sport,
imensă, terenul de sport de asemenea. Aleile îmi aminteau de pădurile
copilăriei mele.
În sfârşit, găsisem şcoala domnească!
Cele şapte orizonturi,
cât socotisem distanţa din satul meu natal până la şcoala domnească se
comprimase, rămăsese doar umbra unui curcubeu ca un pod peste amintire, l-am
trecut de multe ori, cu aceiaşi emoţie.
Cei patru ani petrecuţi
la internat (am fost, pe rând, şef de palier, apoi preşedintele internatului
din partea elevilor) au fost un adevărat festin. Eram acasă. O seamă de
profesori mi-au fost, în egală măsură, prieteni şi părinţi. Nu voi uita
niciodată profesoara mea de limba română, doamna Avram Flora, de numele căreia
se leagă debutul meu literar. S-a întâmplat chiar în al doilea trimestru din
anul întâi. În vacanţa dintre trimestre trebuia să facem un caiet cu lecturi
suplimentare. Eu mă prezint cu un caiet plin de poezii comentate. Era perioada
când, singur, îl studiam pe Lucian Blaga.
- Predau de atât timp,
nici un copil nu a venit cu un asemenea caiet. Îţi place poezia?! Scrii?!
- Da, răspund
monosilabic. Fără să vreau. Îmi era teamă să vorbesc despre dragostea mea
pentru poezie. Ultima dată când o făcusem, prin clasa a V-a, a fost o adevărată
tragedie în comuna mea. Un profesor m-a întrebat atunci ce vreau să mă fac când
voi fi mare. Iar eu, ca să arăt că îl citisem pe M. Eminescu, îi spun ,,
Dichter’’, evident nimeni nu ştia ce înseamnă, le-am tradus: ,,poet’’. Rumoare
în clasă. Nu mai descriu consternarea de pe feţele tuturor. Copiii au mers acasă,
le-au spus părinţilor. Au venit cu mic cu mare la poarta casei mele. Au
îngrozit-o pe mama. Că am o problemă, că nu sunt normal. Să mă ducă la un
medic. Multă vreme s-a vorbit în sat despre asta. Auzi, soro, să se facă poet,
nu-i în toate minţile. După o asemenea experienţă nu mai ai niciun chef să spui
cuiva că tu scrii poezie.
Cert este că i-am dat
doamnei Avram Flora caietul cu poezii, nu împlinisem 16 ani. Apoi, m-a propus
să citesc în cenaclul de pe lângă ziarul ,, Viaţa Buzăului’’, condus de poetul
Puiu Cristea. Acesta a venit la noi la liceu unde a ţinut o şedinţă de cenaclu.
Aşa am debutat eu.
Rămân în sufletul meu şi
într-o perpetuă admiraţie şi respect față de domnul profesor Florin Zaharia cu
doamna sa, Nicoleta Zaharia, diriginta mea din anul II şi profesoara mea de
fizică. O familie minunată. Domnul Iamandi Romeo, dirigintele din anii III şi
IV, căruia îi sunt dator o eternitate şi jumătate pentru tot ce a făcut
pentru mine şi pentru felul în care s-a purtat. Un om deosebit. Domnişoara
Orlando Marilena, profesoara de chimie, cred că am iubit-o cu toţii pentru felul
dumneaei de a fi, un profesor desăvârşit. Domnul Vrapciu Nicolae, profesorul de
istorie, demn, sigur pe sine, un adevărat dascăl. Domnul Trocaru Ionel,
profesorul de matematică, mă întreba, uimit de neştiinţa mea, cu cine am făcut
matematica, iar eu îi explicam de domnul Vucea, de domnul Trandafir. Se amuza şi îmi mai dădea 3 probleme în plus. Datorită acestor
probleme pe care le primeam în plus faţă de colegi, am reuşit la examenul de
treaptă, altfel nu știu ce aş fi făcut. Îi admiram pe George Paţurcă, pe domnul
Ştefan Rovenţa, se îmbrăcau întotdeauna la modă. Memoria acestei clipe îmi
joacă feste. Am uitat multe nume de oameni care mi-au conturat destinul. Cu
smerenie le cer iertare. Ei rămân în inima mea.
Cert este că am avut
norocul să întâlnesc pe cei mai desăvârşiţi dascăli. Îi voi preţui şi respecta
toată viaţa.
Deodată, lumina din fereastră îmi face semne
disperate cu mâna dreaptă. Începe din nou o zi cu două dimineţi. Pasărea
memoriei cubice bea apă din roua ideii. Centenarul unei şcoli este ca lacrima
unei naţiuni în căutarea silabei nerostite. Câţi tineri au parcurs drumul
silabei în această şcoală, nu se mai ştie. Cu siguranţă, din mult-puţinul
acumulărilor din timpul liceului au folosit pentru dezvoltarea personală şi
implicit a României. Ei sunt baza pe care s-a construit România de azi. O sută
de ani ! La mulţi ani! Eu oare câţi ani am?!
Constantin Marafet